Militarismul german este în creştere

De Peter Schwarz
25 august 2012

Decizia Curţii Constituţionale din Germania, de a permite armatei să efectueze operațiuni militare interne, marchează un punct de cotitură în istoria Republicii Federale, acţiune similară cu votarea legilor privind starea de urgență în mai 1968.

În acel moment, parlamentul german modificase 28 de articole din Constituţie pentru a permite guvernului să suspende sau să restrângă drepturile democratice de bază în caz de război, stare internă de urgenţă sau o catastrofă naturală. Legile pentru starea de urgenţă permiteau, de asemenea, desfăşurarea armatei germane (Bundeswehr) pe plan intern, dar numai "pentru evitarea unui pericol iminent împotriva existenței sau ordinii libere democratice a unui land sau a ţării," sau pentru combaterea " armatelor organizate de insurgenţi."

Hotărârea Curţii Constituţionale publicată săptămâna trecută (a se citi articolul: “German Constitutional Court legalizes use of Army inside Germany“) merge mult mai departe. Ea coboară pragul pentru care armata poate fi utilizată în interiorul ţării şi permite acesteia nu numai să sprijine poliţia – cum a fost cazul până acum - dar, de asemenea, şi să folosească arme, cum ar fi avioane de vânătoare și tancuri.

Conform hotărârii guvernului, Bundeswehr-ul poate fi folosit în interiorul Germaniei dacă există ameninţarea unor "daune de dimensiuni catastrofale". Acest criteriu este atât de vag, încât poate fi extins în mod aleatoriu şi aplicat pentru fiecare formă de protest politic sau social. Nu există nicio limită pentru inventivitatea ramurei executive şi deschide uşa unor atacuri sângeroase ale armatei asupra oamenilor, asemănătoare celor care au avut loc în timpul Reich-ului german și în timpul Republicii de la Weimar care l-a succedat.

În 1968, la vremea când legile pentru starea de urgenţă au fost adoptate, Europa şi SUA se aflau în frământări sociale. La 30 mai, ziua votului din parlamentul german, Franța era în pragul unei revoluţii. Zece milioane de muncitori fuseseră în grevă generală timp de două săptămâni. Cu o zi înainte, preşedintele de Gaulle fugise în Baden-Baden pentru consultaţii cu conducerea militară.

În Germania, revolta studenţilor făcea ravagii, iar tulburările din fabrici erau larg răspândite. Cu trei săptămâni în urmă, liderul studenţilor, Rudi Dutschke, fusese grav rănit de un asasin al aripii de dreapta. Era evident că legile privind starea de urgenţă erau îndreptate împotriva insurgenţilor tineri şi a muncitorilor.

Cu toate acestea, ele au fost niciodată puse pe deplin în aplicare, deoarece clasa conducătoare a putut să ţină situaţia sub control prin alte mijloace. În Franța, generalul de Gaulle a izolat şi înăbuşit greva generală cu sprijinul Partidului Comunist și a federațiilor sale sindicale, Confederaţia Generală a Muncii (CGT). În Germania, social-democratul Willy Brandt a preluat puterea în 1969 şi a folosit o politică de “zahăr şi bici” - concesii sociale şi interzicerea celor de aripă dreapta în funcţii cheie - pentru a opri revolta tinerilor.

De această dată lucrurile sunt diferite.

Decalajul social este mult mai profund decât în 1968. În acel moment, Germania de Vest avea o medie de 323.000 de șomeri şi economia era în creştere, la o rată de 7,2 la sută. Astăzi, ţara reunită are 2.876.000 de şomeri şi economia stagnează. La cifra oficială a şomajului se mai adaugă milioane de oameni care au căzut din statistici sau care abia supraviețuiesc, lucrând ca muncitori ocazionali.

Spre deosebire de 1968, situația economică internațională nu permite concesii pentru a uşura tensiunile sociale. Contradicţiile sociale sunt la punctul de rupere, dar furia clasei muncitoare nu îşi găseşte nicio expresie în cadrul establisment-ului politic pentru că masele largi duc lipsa unei reprezentări politice reale.

Uniunea Europeană, cu Germania în frunte, dă Grecia ca exemplu, ducând înapoi cu decenii nivelul de trai al clasei muncitoare. Grecia oferă un nivel de referinţă pentru toată Europa. Programe de austeritate similare au avut loc şi în Portugalia, Irlanda, Spania, Italia și Regatul Unit, iar Germania se pregăteşte să le urmeze exemplul. În ciuda exporturilor din industrie aflate în plină expansiune, ţara a dezvoltat un sector imens al locurilor de muncă cu salarii reduse. Dependenţa Germaniei de exporturi este călcâiul lui Ahile a economiei sale. Recesiunea la nivel mondial va aduce însă, în mod inevitabil, mai multe atacuri asupra veniturilor şi locurilor de muncă.

Acesta este contextul în care trebuie privită hotărârea Curţii Constituţionale. Ea reprezintă o pregătire pentru luptele de clasă care vor urma. Aşa cum a fost cazul şi cu legile privind starea de urgenţă din 1968, ea este îndreptată împotriva insurgenţilor din rândul muncitorilor şi tineretului.

Acesta este motivul pentru care modificarea Constituţiei a fost efectuată în linişte, fără discuţii publice şi aparent fără un motiv imediat. Curtea Constituţională a luat o decizie care, pe bună dreptate, a necesitat o majoritate de două treimi din voturi din ambele camere ale parlamentului. Cu toate acestea, din partea partidelor politice nu au existat proteste.

În mod previzibil, Uniunea Creştin Democrată conservatoare şi Uniunea Social Creştină au salutat hotărârea. Partidul Liber Democrat, Partidul Social Democrat, Verzii și Partidul Piraţilor au acceptat-o şi au minimizat sau distorsionat semnificaţia sensului său. Die Linke a exprimat rezerve minime, fără a trage concluziile implicaţiilor sale profunde.

Faţada democratică asumată de statul german după crimele regimului nazist indică fisuri semnificative. De altfel, ea nu a fost niciodată foarte stabilă. Conducerea autoritară de sus, o tradiție care a dominat statul german încă de la înfiinţarea Reich-ului sub Bismarck, a ieşit în mod repetat la suprafaţă.

Chiar şi modul în care Curtea Supremă de Justiţie a luat acestă decizie este profund nedemocratic.

În mod normal, Constituţia este considerat sfântă. Câteva paragrafe sunt supuse unor "clauze cu caracter perpetuu " şi nu pot fi schimbate nici chiar cu o majoritate de două treimi din parlament. Oricine are obiecţii faţă de o dispoziție constituțională, cum ar fi garantarea proprietăţii capitaliste, este considerat un "duşman al Constituţiei " şi pus sub supraveghere de către serviciul de informaţii intern, care se autointitulează cinic Biroul Federal pentru Protecția Constituţiei.

Dar atunci când clasa conducătoare este nemulţumită de o dispoziţie din Constituţie, cum ar fi interzicerea operaţiunilor militare interne, ea aruncă procedurile parlamentare peste bord. În acest sens, hotărârea Curţii Constituţionale reaminteşte de hotărârea luată de aceeaşi instanţă pe 12 iulie 1994, hotărâre care a pavat calea pentru desfăşurarea pe plan internaţional a armatei germane.

După cum este cazul şi astăzi, hotărârea din 1994 a fost mascată de tot felul de condiții care declarau că folosirea armatei în afara ţării va fi posibilă doar în ultimă instanţă şi doar în cazuri excepționale, etc. Însă astăzi, toate acelea sunt de mult uitate. Acum, desfăşurarea Bundeswehr-ului în acţiuni internaţionale de război este o chestiune de rutină.

În acelaşi timp a fost transformat şi caracterul armatei germane. Ea nu mai este formată din militari care poartă uniformă doar pentru o perioadă scurtă de timp. În schimb, ea este formată din soldați profesioniști, care au învăţat să omoare în Afganistan şi în altă părţi.

Legalizarea operaţiunilor militare în interiorul Germaniei face parte dintr-o tendinţă internaţională. După atacurile din 11 septembrie 2001, SUA a construit o reţea de securitate vastă care spionează întreaga populaţie.

Drepturile democratice din Europa au fost eliminate în timpul crizei euro. Programele de austeritate care distrug mijloacele de subzistență a milioane de oameni sunt dictate de către bănci şi acoliţii lor din Uniunea Europeană şi de către guvernele naţionale fără ca acestea să se consulte cu popoarele lor. Drepturile democratice ale imigranţilor şi minorităţilor, cum ar fi cele ale romilor, sunt, în mare măsură, un lucru al trecutului.

Hotărârea Curtii Constituţionale Federale demonstrează clar că apărarea drepturilor democratice nu se poate baza pe apeluri adresate statului şi instituţiilor sale. Este nevoie de mobilizarea clasei muncitoare pe baza unui program socialist internaţional care să vizeze eliminarea sursei acestei crize, sistemul capitalist.